– Un editorial despre cum România își sacrifică vocile lucide – azi prin talk-showuri, ieri prin etichete și internări
La 15 iunie, când comemorăm moartea lui Mihai Eminescu, ne reamintim cu tristețe că tragedia execuției vocilor libere continuă și azi.
Într-o lume în care libertatea de exprimare e tot mai des confundată cu libertatea de a distruge, presa românească pare că a uitat de menirea sa: să caute adevărul, nu să-l îngroape. În loc să fie gardianul democrației, presa a devenit tot mai des ca un câine scăpat de sub control, care mușcă nu pentru cetățeni, ci pentru audiență, ordine politice și din frică față de gândirea liberă.
Cazul Călin Georgescu nu este decât cel mai recent simptom al unei boli vechi. Cu o gândire suveranistă și un discurs articulat despre resursele României, despre demnitatea națională și manipulările globalismului de vitrină, Georgescu a devenit inamicul perfect. Nu pentru că ar fi greșit, ci pentru că a deranjat. Nu pentru că ar fi mințit, ci pentru că a spus ceea ce nu trebuie spus.
Iar ceea ce trăim azi nu este o premieră. România are antecedente. Mihai Eminescu, cu peste un secol în urmă, a pățit același lucru: linșaj mediatic, etichete de nebun, marginalizare, apoi eliminare. Poetul național, cel pe care-l venerăm formal în ianuarie și ignorăm în esență tot restul anului, a fost scos din viața publică tocmai pentru că gândea prea clar, prea lucid și prea românește.
Ce-i unește pe Eminescu și Georgescu? Nu doar curajul. Ci și soarta unui popor care, în fața adevărului spus răspicat, preferă să asiste la execuție decât să deschidă ochii.
În fruntea plutonului de execuție mediatică de azi se află, fără rușine, Antena 3 CNN — un post care a trecut de la promisiunea justiției televizate la realitatea unei ghilotine mediatice în direct. În emisiuni unde vedem mai multă spumă decât conținut, mai multă patimă decât logică, personaje precum Mihai Gâdea și „experți” de platou fac exact ceea ce Eminescu condamna în vremea sa: distrug ceea ce nu înțeleg și ridiculizează ceea ce nu pot controla.
În locul întrebărilor oneste, avem insinuări. În loc de dezbatere, avem demonizare. Iar în locul demnității jurnalistice, avem spectacolul grotesc al linșajului. Georgescu a fost tratat nu ca o voce demnă de ascultat, ci ca un dușman public. Etichetat, izolat, ridiculizat, într-un proces fără apărare, dar cu milioane de spectatori.
Și totuși, de ce atâta ură? Ce deranjează, cu adevărat? Poate faptul că amintește românilor că sunt un popor bogat, dar ținut în sărăcie. Că vorbește despre resursele naturale ale țării ca despre un drept, nu ca despre o concesie. Că rostește cuvântul „suveranitate” într-o vreme în care obediența e ridicată la rang de virtute.
Dar nu este doar despre Georgescu. Este despre o practică devenită sistem: reducerea la tăcere prin discreditare, patologizare, deformare. Este despre frica viscerală a sistemului de orice formă de luciditate națională.
Georgescu nu e un idol. Dar poate fi o oglindă. La fel cum a fost Eminescu. Și poate tocmai asta doare: că ne reflectăm în ei și nu ne place ce vedem. Că ne aduc aminte cine am putea fi – și ce am ajuns.
Dacă presa mai are vreo fărâmă de onoare, trebuie să înceteze să slujească interesele care o hrănesc și s-o readucă la ceea ce a fost odată: un stindard al adevărului, nu o armă de propagandă. Iar noi, cetățenii, avem datoria de a nu ne mai uita la spectacolul execuțiilor cu popcorn în mână.
Pentru că astăzi este Georgescu. Ieri a fost Eminescu. Mâine poate fi oricare dintre noi.
Opinia personală – L. G. Janik
