– despre jurnalismul care lovește în oameni –
Scriu cu amărăciune. Nu pentru că urăsc presa – dimpotrivă, o respect profund. Dar exact din respect pentru această meserie, nu pot tăcea când văd cum unii o compromit.
Tot mai des, jurnalismul de la noi nu mai este despre informare, ci despre manipulare. Nu mai e despre adevăr, ci despre influență. Nu mai e despre oameni, ci împotriva lor.
Presa s-a transformat într-o tribună a insultelor și a partizanatului bine plătit. Sunt jurnaliști care nu mai informează, ci etichetează. Nu mai cercetează, ci atacă. Devin portavoci ale intereselor de partid și ale banului, renunțând la orice urmă de echilibru. Cei care nu susțin candidatul „potrivit” devin rapid „proștii satului”, „pleava societății”, „gunoaiele umane”, „trădători“, „analfabeți“, „viermi“ sau „muritorii de foame”. Asta nu este opinie – este dispreț organizat și promovat cu zâmbetul pe buze.
Aceiași „analiști” care ieri ridicau în slăvi un candidat, azi îl distrug în direct cu o ură mimată, la comandă. Îl lăudau ca pe un salvator, îl numeau „omul providențial”, iar acum îl numesc trădător, hoț, clovn sau dictator. Nu s-au schimbat principiile lor – pentru că, de fapt, nu le-au avut niciodată. S-a schimbat doar direcția banului. De la osanale la execuție publică, totul e negociabil. Publicul? Tratat ca o masă de manevră, redus la instrument de presiune, nu partener de dialog sau purtător de adevăr.
Am văzut reporteri care nu vin să afle ce gândește omul, ci să-l prindă pe picior greșit. Îi întrerup, îi ironizează, îi forțează să spună ce nu vor, doar pentru a-i face de râs în montaj. Jurnalismul de teren s-a transformat, tot mai des, într-o formă de hărțuire mascată. Nu se mai caută adevărul, ci momentele de slăbiciune. Oamenii sunt puși în fața camerelor nu pentru a fi ascultați, ci umiliți. Nu mai contează cine sunt – simplii cetățeni sau candidați – ci cât de ușor pot fi încolțiți și transformați în spectacol. Asta nu mai e jurnalism. E rușinos. E periculos. Și, mai ales, e profund inuman.
Mai sunt acei „comunicatori de presă” care mint – nu accidental, ci sistematic. Distorsionează, scot din context, amestecă fapte cu opinii și le servesc publicului drept „adevăr”. Faptele nu mai sunt sacre. Sunt ajustate, tăiate, reinterpretate. Cei care ar trebui să lupte pentru claritate adaugă ceață. Realitatea este deformată până devine o armă. De ce o fac? Pentru bani, influență, faimă. Sau pur și simplu pentru că pot. Și pentru că, prea des, nimeni nu le cere socoteală.
Presa ar trebui să ne unească, să ne lumineze, să ne redea demnitatea. Dar dacă ne insultă, ne manipulează și ne dezbină, avem datoria să spunem: ajunge!
Presiunea asupra jurnaliștilor este reală. Când vezi cum se răsplătește obediența și se sancționează onestitatea, e tentant să taci. Dar tocmai atunci vocile cinstite trebuie să vorbească – nu pentru scandal, ci pentru adevăr.
Nu toți jurnaliștii sunt la fel. Sunt și cei care își fac meseria cu demnitate și respect pentru adevăr. Tocmai pentru ei trebuie să îi demascăm pe cei care compromit această meserie și ne înșală pe toți. Pentru că, în cele din urmă, presa este una dintre ultimele redute ale demnității noastre comune.
Și dacă nu vom reacționa, cine va mai face asta? Cine va mai apăra adevărul și respectul în fața minciunii și urii?
L.G.Janik – un om care încă mai crede în puterea cuvântului bine folosit