În ultimele decenii, România a fost, fără îndoială, principalul susținător al Republicii Moldova pe drumul său european. Ajutor financiar, proiecte culturale, burse, investiții în infrastructură, energie sau educație – toate s-au desfășurat în numele unei fraternități istorice și al unei solidarități declarative. Dar în timp ce acest sprijin continuă, tot mai mulți români se întreabă cu îngrijorare: până unde putem ajuta, fără să ne sacrificăm pe noi înșine?
România de azi este o țară în care peste 35% dintre copii trăiesc la limita sărăciei, în care sute de mii de bătrâni au pensii sub pragul de subzistență, iar spitalele de stat sunt adesea rușinea unui sistem care promite mult și oferă puțin. Drumuri nemodernizate, școli fără căldură, sate fără apă potabilă – acestea nu sunt metafore, ci realități pe care o parte a populației le trăiește zilnic. În acest context, ideea că România este „obligată” să ajute necondiționat o altă țară devine tot mai greu de acceptat de către românii care simt că statul îi uită.
Desigur, susținerea Moldovei are explicații geostrategice: menținerea unui spațiu de influență pro-european, contracararea presiunii rusești, sprijinirea românilor de peste Prut. Dar orice gest de solidaritate trebuie făcut din convingere și capacitate, nu dintr-o obligație politică ce pare, uneori, o dictare externă.
Un stat responsabil ar trebui, în primul rând, să-și pună în ordine propria casă. Apoi, dintr-un surplus de resurse și stabilitate, să ajute. România nu este încă acolo. Și nu e rușinos să o recunoaștem, e onest.
Sprijinul pentru Republica Moldova ar trebui să continue, dar nu cu prețul abandonării celor de acasă. Într-o Europă în care fiecare stat își apără cu înverșunare interesele, România trebuie să învețe să-și privească cu prioritate propriii cetățeni. Altfel, riscăm să ne transformăm într-o țară care vrea să salveze pe alții, în timp ce propriul său popor așteaptă, în tăcere, să fie salvat.
Opinie semnată de: L.G. Janik
Radio LG Aspirații