„Nu poți închide o pagină din istorie cât timp sângele durerii curge în inima poporului” L.G.Janik
În aceste zile aud tot mai des: „Lasă, Ion Iliescu va fi judecat de istorie sau de Dumnezeu.” Poate că așa va fi. Poate undeva, într-o Judecată de Apoi, sufletele își vor primi, în sfârșit, răspunsul.
Dar nu pot să nu mă întreb, cu inima strânsă: oare mamele, soțiile, copiii care și-au pierdut dragi nu meritau ca dreptatea să vină aici, pe pământ?
Dreptatea divină e adesea tăcută, prea tăcută. Și uneori pare departe, prea departe. Dreptatea oamenilor, însă, ar fi trebuit să fie vie, clară, prezentă — atunci, când era nevoie. Nu după o viață de uitare, nu în fața unei gropi reci, când totul e prea târziu.
Ce mângâiere pot primi astăzi cei care și-au îngrijit frații, tații, soții mutilați în mineriade, din partea celor care l-au condus pe Iliescu pe ultimul drum? Ce li se poate spune? „Așa a fost istoria”? „Dumnezeu vede”? „Trebuie să tacă și să ierte”?
Ce înțeleg victimele când văd că se onorează crimele, iar eroii sunt acoperiți cu onoruri aduse ucigașilor? Că onoarea și coroanele se așază peste tăcere? Că vinovăția se spală în timp, uitare și funcții? Că memoria celor morți în stradă valorează mai puțin decât liniștea celor care au semnat ordine? Cât de ușor se uită eroii!
Trăim vremuri în care, în loc să cinstim curajul, onorăm tăcerea vinovată. Eroii sunt uitați, ascunși în dosare prăfuite, înmormântați fără flori și fără dreptate. Iar călăii pleacă liniștiți, însoțiți de omagii oficiale și discursuri ipocrite.
Dar memoria nu moare.
Adevărul nu poate fi acoperit la nesfârșit cu coroane, vorbe goale și tăceri rușinoase. Poate că Dumnezeu va judeca, dar oamenii trebuiau să o facă mai întâi — aici, între noi, pe acest pământ.
Măcar spre alinarea celor care au luptat pentru libertate și în amintirea celor plecați fără să fi văzut dreptatea, dar care ne-au dorit libertatea.
Simt o apăsare în piept și un nod în gât care nu mă lasă să uit — o tristețe adâncă, amestecată cu furie și frustrare pentru dreptatea care nu a venit, pentru vocile ignorate și eroii uitați.
Sufletul mi-e cuprins de neputință, dar și de dorința ca adevărul să iasă la lumină, să nu mai fie ascuns sub tăceri și ipocrizie. Mă doare că durerea celor care au pierdut totul nu a fost alinată și că lumea pare să întoarcă spatele celor ce-au plătit prețul suprem.
Mai mult, mă îngrozește gândul că, după 35 de ani, România alunecă din nou în derivă, iar metodele securiste încearcă să înăbușe din nou vocile care deranjează sistemul construit de Ion Iliescu. Istoria pare să se repete, iar adevărul e din nou pus sub tăcere.
Port în mine, cu toată ființa, memoria celor care au avut curajul să iasă în stradă, să lupte, să spere. Cei care au plătit cu sânge, cu ani furați, cu vieți întregi spulberate. Lor le rămân recunoscătoare. Pentru ei, voi cere mereu adevăr și dreptate — nu ca răzbunare, ci ca un gest de demnitate și de respect.
Și, totuși… în fața durerii care nu trece, a întrebărilor care nu-și mai primesc răspunsul, aleg să nu-mi pierd omenia. Aleg să nu-mi împietresc sufletul. Așa că mă alătur, cu greu dar cu conștiința trează, celor care spun:
Dumnezeu să-l ierte!
Cu durere și credință,
L.G.Janik
***
Dumnezeu să ierte eroii noștri, pentru că până astăzi dreptatea le-a rămas doar o speranță neîmplinită.
